duminică, 3 noiembrie 2013

Text cu P

In urma cu ani, am avut un super text in care toate cuvintele incepeau cu litera R. Din pacate, l-am pierdut. L-am regasit insa pe acesta, si el adorabil.
-Cum te numesti, domnule?
-Petru Popescu, poreclit Parpanghel ...
-Şi ce lucrezi ?
-Prepar peşte prăjit pentru pescari;
-Bine; şi ce anume faci ?
-Pun peştele pe plăci, pisez piper, presar piper peste peşti, potrivesc plăcile pe plită; pentru peştele prăjit pregătesc piure; pun peştele pe platouri; pentru placul pescarilor pun pahare pentru palincă.
-Dar de ce vorbeşti numai cu "P"?
-Poftim ?
-De ce vorbeşti numai cu "P"?
-Pot pronunta pe P perfect perceptibil.
-Ei, asta e acum ! Pun rămăşag că la întrebările mele vei greşi.
-Primesc provocarea.
-Pe cât ?
-Pun pariu pe patru poli !
-S-a făcut; spune-mi ce-ţi place să mânânci ?
-Pastramă, papricaş, pârjoale, pui pane, porumbei, piftie piperată, peşte plachie, prefer păstrăvi, potârnichi, papanaş, paparăi .
-Şi ce îţi place să bei ?
-Palincă, pinot, pelin, porto;
-Şi la desert ?
-Plăcinte, prăjituri, pişcoturi, pepene, prune, pere, portocale, piersici, papanaşi;
-Dar îngheţată obişnueşti ?
-Puţin; profiterol, parfait;
- Spune-mi cum iţi petreci timpul liber ?
-Primăvara prefer plimbări prin parcuri, pe poteci, prin pădure, prin poiană;
-Dar vara ?
-Plajă, pescuiesc.
-Şi iarna ?
-Prefer patinajul.
-Te pomeneşti că poţi să-mi spui şi o poezie numai cu litera "P"?
-Pot.
-Asta nu o mai cred. Spune-o!

Poezia poetului Petru Popescu, poreclit Parpanghel:
"Prin păduri, peste poiene,
Prin pustiuri, peste pietre
Păsări, pâlcuri pribegesc
Părăsindu-şi puii proprii
Pe pământul părintesc
Prima pasăre, pilotul,
Plescăind puternic pliscul,
Plutea privind pământul
Pajiştea, pădurea, piscul."

-Bine, bine ! Dar nevestei, când ai plecat de acasă, ce i-ai spus ?
-Paraschivo, plec pripit; pentru prânz presară puţin pătrunjel proaspăt peste peştele prăjit; pa păpuşă!
-Văd că am pierdut .
-Pardon, pentru pariul pierdut plăteşti patru poli !!!
-Plătesc.
-Pune paralele pe portofel.
-Incă o întrebare.
-Poftim !...
-Ce adresă ai matale ?
-Prelungirea Popa Petrescu, 4, parter, plecând prin Pângăraţi, peste pod.

marți, 12 februarie 2013

Amigdalina (vitamina B17), un leac pentru cancer


Amigdalina (vitamina B17), un leac pentru cancer, blocat de magnaţii din industria farmaceutică
Cancerul şi-ar putea găsi leacul în consumarea unor alimente care conţin amigdalină. Vitamina B17 nu doar că previne apariţia bolii, ci chiar ajută la tratarea pacienţilor suferinzi. Cu toate acestea, industria farmaceutică, direct interesată să-şi vândă produsele, continuă să nege calităţile vindecătoare ale amigdalinei Un documentar realizat în urmă cu aproape 40 de ani prezintă o ipoteză uluitoare, potrivit căreia cancerul ar putea fi tratat extrem de uşor, cu ajutorul vitaminei B17. Conform dezvăluirilor prezentate în material, crunta boală, pe care nimeni şi nimic nu reuşeşte să o combată de zeci de ani, nu ar reprezenta decât "o boală a deficienţei", ce apare la persoanele al căror organism suferă de o lipsă a amigdalinei (vitamina B17). Deşi o asemena descoperire ar duce la salvarea a milioane de vieţi anual, realizatorii filmului susţin că asociaţiile medicale şi companiile farmaceutice ţin secret acest lucru şi resping cu orice preţ promovarea acestui leac, care le-ar atrage, practic, falimentul. Pentru a dovedi această ipoteză, documentarul realizat de către americanul G. Edward Griffin, în 1974, prezintă mai multe cazuri de persoane bolnave de cancer care s-au vindecat după ce au urmat un tratament cu amigdalină, precum şi mărturii ale unor medici care au folosit această metodă pentru tratarea bolnavilor.
Companiile farmaceutice au blocat "elixirul"


Instituţiile medicale şi farmaceutice au numit filmul drept o fraudă şi o şarlatanie, dar, în ciuda acestui fapt, medicii au continuat să utilizeze noul "elixir", dovedind utilitatea medicamentului. S-a trecut imediat la intimidarea curanţilor, s-au confiscat filme şi cărţi ce promovau noul leac şi chiar au fost arestate persoanele care organizau manifestaţii publice pentru promovarea miraculosului medicament. Acest tip de tratament a fost astfel abandonat de către majoritatea medicilor. Cu toate acestea, deşi în multe locuri este considerată o metodă neconvenţională, vindecarea cancerului cu vitamina B17 este posibilă în prezent în clinici din ţări precum Marea Britanie, Germania, Mexic sau Elveţia.
Descoperire veche de 5000 de ani

Potrivit documentarului, cancerul apare la persoanele cu deficit de amigdalină (vitamina B17), fiind asemănător, din acest punct de vedere, bolilor precum scorbutul (deficit de vitamia C), sau pellagra (deficit de vitamina B3). Vitamina B17 este o vitamină mai puţin cunoscută la ora actuală, însă ea a fost descoperită cu mai bine de 5000 de ani în urmă, fiind folosită de către egipteni şi de către locuitorii Chinei Antice, care au numit-o amigdalină deoarece era extrasă din migdalele amare. Elixirurile făcute pe baza amigdalinei erau consumate în special pentru menţinerea sănătăţii, fiind cunoscute efectele detoxifiante ale acesteia. Amigdalina a fost folosită ulterior de greci şi romani în scopuri terapeutice, iar în zilele noastre, unele triburi de indieni îşi prepară diverse băuturi din sâmburi de fructe care conţin amigdalină. Ca structură chimică, vitamina B17 este o combinaţie a două molecule de glucoză, una de benzaldehidă şi una de acid cianhidric, iar în reţetele medicale amigdalina e cunoscută sub numele de nitrilozidă. Vitamina poate fi folosită şi în scop terapeutic, nu doar profilactic.
Cum poate ajuta vitamina B17

Potrivit medicilor, carenţa de vitamină B17 poate cauza depresie şi insomnie, anorexie, oboseală şi uscarea pielii. De asemenea, excesul de vitamina B17 poate duce la intoxicaţii. Astfel, se recomandă folosirea acesteia în doze optime, de 50-100 de mg pe zi în cazul copiilor, 50-200 mg pentru adulţi şi între 1 şi 2 grame zilnic în cazul bolnavilor de cancer. În natură, vitamina B17 se găseşte în sâmburii de caise, cireşe, migdale, piersici, prune, în seminţele merelor, perelor şi gutuilor, în legume precum mazărea, fasolea, conopida, varza, broccoli, spanac, ceapă sau vinete. De asemenea, vitamina mai poate fi găsită în stare naturală în cereale, în scoarţa de mălin sau în frunze de gutui, prun, cais, cireş, vişin sau piersic. Sâmburii de caise conţin cea mai mare cantitate de amigdalină. Doza recomandată este de doar 8-9 sâmburi pe zi, deoarece, în cantitate mai mare pot deveni toxici pentru organism. Pe de altă parte, consumul de antibiotice, alcoolul şi cafeaua, reduc foarte mult acţiunile amigdalinei în organism.

Comentariul Secretele Sistemului:
"Dati mai departe tuturor cunoscutilor! Dati mai departe, nu stiti cate vieti salvati !"

vineri, 28 decembrie 2012

“N-am știut eu cum se zice în engleză la borîndău”

“N-am știut eu cum se zice în engleză la borîndău”
De Ignat: relatarea unui roman care traieste in Occident (mentionez ca am ras cu lacrimi) “De criză, de dor și de fițe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la țară. Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavînd răbdare ! și nici prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat. După ce mi-am ascuțit cuțitele pe gresia de la baie și am procurat doi baloți de paie, decorativi, uitați de un vecin în fața casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunț pe internet că doresc să achiziționez, pentru sacrificare, animal de talie medie, pînă în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele și, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulți! Eu cred că toți nebunii au fugit din lume și s-au ascuns pe internet! Dar divaghez! Cînd mi-am întrebat colegii la serviciu dacă știu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioși că ce vreau să fac cu el, că e mare de pet, că face mizerie multă. Cînd le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cît cepele și m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănînc, de-aia, le-am răspuns, moment în care și ultimele rămășițe de simpatie, toleranță și înțelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal și să-l manînci, așa, ca un barbar? Eh, cînd am văzut eu că ăștia sunt gata să sune la PETA, am început să le descriu în amănunt operațiunile specifice, insistînd pe secționarea carotidei și colectarea sîngelui într-un lighean, de preferință cu smalțul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sîngeretelui ! și mai ales a borîndăului. N-am știut eu cum se zice în engleză la borîndău, la fel cum nu știu nici în românește, dar le-am explicat că e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sînge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simțitori, așa, au dispărut spre baie, iar restul, că acum deja se strînsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau cînd cu milă, cînd cu dezgust. Apoi, zic, pîrlim șoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, și tăiem urechile animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puțină sare. Mai trimisei vreo doi la baie, dar i-am dat înainte, fiind conștient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atîta atenție nu o să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra, continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mînă, și scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea preparării caltaboșului. Știți, bănuiesc – le-am zis eu degajat –, că pentru caltaboș se folosește intestinul gros, spălat facultativ și opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale. S-a plecat cu grupul după fraza asta, și am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari de înger și de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un coreean care nu pricepe engleză și stă toată ziua cu căștile pe urechi, dar se alătură oricărui grup și dă din cap aprobator la orice discuție. Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cîrnați, grătare și sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să frigem și o oală de jumări, așa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii. Eu zic că au scăpat ieftin totuși, pentru că dacă m-aș fi apucat să le povestesc cum se fac hot dogii și parizerul pe care le înfulecă ei la lunch, băgam toată firma-n spital. Traiasca globalizarea!

marți, 18 septembrie 2012

Titularizare 2012 – Decât profesor, mai bine… NU!

de Florin moldovan




De 5 ani încoace am fost profesor de română la 7 școli din oraș și de la țară. De 5 ani încoace mă gândesc să mă las. Am fost ca acei fumători înrăiți, care știu că țigara îi distruge, îi îmbolnăvește, dar, cu toate că sunt conștienți că le face rău, continuă să fumeze și să găsească o oarecare plăcere maladivă în asta.
După o facultate de Litere de 4 ani, cu peste 10 examene pe sesiune, după o licență pe Nichita Stănescu și un master în lingvistică încheiat cu o disertație pe poetică lingvistică aplicată pe opera aceluiași mare scriitor, după cursuri de didactică în care am fost învățat cum să predau doar unei clase ideale, m-am trezit la o catedră cu un catalog în mână, în fața unor elevi ce credeau că Nichita e o femeie care face circ la tv și că eu sunt un clovn care trebuie să îi distreze pe ei, de care ei trebuie să se distreze în circul din clasă.
Profesorul de astăzi nu mai are absolut niciun statut. Elevii știu cu cât e remunerat cel de la catedră. Unii mi-au spus în față că ei pentru un asemenea salariu derizoriu nu s-ar da jos din pat să vină măcar până la școală… ,,ce să mai și predea la toți nebunii…!”. Și de aici cred că pleacă totul. Dacă stăm să ne gândim, care sunt profesiile ce oferă practicantului un statut social de rang înalt, care te fac să fii bine văzut și respectat? Cele bine plătite. Cu cât o meserie oferă un câștig bănesc mai mare, cu atât sporește și respectul de care se bucură titularul ei. Profesorii câștigă puțin, fapt bine cunoscut, ceea ce le conferă și puțin respect. Puținul respect din partea societății se traduce prin ignorarea lor temeinică și sistematică atunci când vine vorba de orice. Puținul respect din partea superiorilor ierarhici, prin desconsiderare. (Au fost directoare care mi-au spus în prima zi de școală că dacă nu îmi convine salariul din învățământ să mă duc repede, că angajează barman în barul de la colț, nu cumva să pierd postul!) Puținul respect de care se ,,bucură” profesorii din partea elevilor se traduce de multe ori prin batjocură, zeflemisire, miștocăreală, atacuri verbale și – uneori – fizice. Elevul de mijloc din ziua de azi (nu vorbesc despre puținii elevi care au bun-simț și vin la școală pentru ca să învețe), elevul mediu, de rând, nu olimpicul, premiantul sau ,,tocilarul”, vine la școală ca la film. Mănâncă popcorn, scuipă semințe și se așteaptă să se distreze copios de prestația fraierul de la catedră, care e pus acolo pentru deliciul publicului școlar. Ei îi observă actorului-profesor de ,,stand up comedy” orice fel de ,,defect”, pe care îl caricaturizează apoi în tușe groase și lipsite de bun simț, câteodată pe la spate, alteori pe față, spre încântarea profesorului ce trebuie să înghită în sec și să se facă că nu aude și nu vede. Fiindcă, dacă se enervează, audiența se bucură și-și dă silința de a-l scoate din minți, pentru sporirea distracției minților luminate din bănci. Dacă le întoarce vorba batjocoritoare, profesorul este acuzat imediat de jignirea elevului și e sancționat aspru. Dacă raportează mai departe, la diriginte sau director, incidentele sau injuriile, riscă inspecții doveditoare și sancțiuni ulterioare. Fiindcă de tot ce se întâmplă într-o școală, întotdeauna, profesorul este de vină! Dacă elevul nu vine la școală, profesorul este de vină, nu a făcut ora destul de atractivă pentru a-l determina pe bietul elev să se trezească dimineața și să ia drumul școlii. Așadar, profesorul riscă sancțiuni. Dacă elevul vine la școală dar nu învață, din nou vina profesorului, că nu îl determină prin măsuri ,,specifice” să învețe, că nu își impune voința, că nu a predat cum trebuie, ș.a.m.d. Din nou, posibile sancțiuni! Dacă elevul vine la școală și înjură profesorul, își bate colegii, scuipă, distruge, urlă în oră și face ca toți dracii, din nou, e vina profesorului că nu știe să se impună, să controleze clasa. Sancțiuni din nou, sancțiuni! Dacă elevul de la țară plonjează nevinovat în haznaua din curte, profesorul este vinovat, dacă îl doare măseaua sau capul, dacă în curtea școlii e soare sau plouă, dacă e zi sau e noapte, dacă găinile vecine curții școlii cotcodăcesc prea tare sau nu se ouă, profesorul e vinovat și trebuie neapărat sancționat!
În învățământul românesc elevul are numai drepturi, iar profesorul numai obligații. Și, cum nu îți poți duce la bună îndeplinire obligațiile fără a te bucura de anumite drepturi care să îți faciliteze exercitarea îndatoririlor, rezultă că elevii au numai drepturi iar profesorii numai vinovățiile de a nu-și putea îndeplini exemplar obligațiile. Am întrebat la un moment dat o doamnă directoare, dacă elevii au atâtea drepturi, inclusiv dreptul de a ne insulta fără a fi exmatriculați (fiindcă nu mai e permisă exmatricularea, sunt obligatorii 10 clase), dreptul de a trece clasa fără să învețe nimic (fiindcă elevul e trecut pe bază de ochi frumoși pentru a nu se descompleta efectivele claselor, și așa reduse), și toate drepturi imaginabile și inimaginabile, cu bun-simț sau lipsite de orice fel de măsură și bun-simț, atunci, totuși, noi, ca profesori, ce drepturi avem? Și răspunsul a fost sec: ,,Voi aveți dreptul de a vă face treaba exemplar, Florine!” Ei bine, pe salariul în miniatură pe care mi-l scuipă pe card școala românească lună de lună, eu renunț a-mi mai exercita acest drept!
Unui profesor i se cere să dea din el totul, pe lângă cele 4-5 ore de la școală se cer nenumărate ore din zi și din noapte de pregătire temeinică a lecțiilor, a evaluărilor, pentru corectarea lucrărilor și întocmirea vastelor și marilor consumatoare de timp maculaturi școlare, planuri de lecții, planificări anuale, semestriale, calendaristice, pe unități de învățare, pe lună și pe soare. Cadrul didactic trebuie să fie zilnic actor pe o scenă, să ofere o prestație în același timp și doctă și atractivă, iar la finalul spectacolului, primește de la spectatori, nu aplauze și ovații, ci priviri arogante și sfidătoare, aplauzele pot fi înlocuite cu bătăi de pumni în bancă iar ovațiile cu înjurături de mamă. Când ajungi acasă, după câteva ore de școală, tumultul clasei îți mai răsună încă câteva ore în urechea minții. Te culci epuizat și auzi reverberate în somn larma și invectivele de peste zi.
Și pentru toate acestea, primești 7-800 de lei pe card și o postură socială ingrată de profesor, pentru care doar cei mai în vârstă, trecuți prin școala comunistă, te mai respectă, restul, mai tineri, te consideră doar un pierde-vară, ce lucrează 18 ore pe săptămâna, iar vara freacă menta, un incapabil ce altceva mai bun nu poate să facă în viață, decât să se dea profesor!
Ei bine, eu pot mai mult de-atât! Refuz să îmi mai irosesc gândirea și talentul cu oameni care nu au nevoie și nu știu să aprecieze munca și eforturile mele de a le lumina mintea! Mâine e examen de titularizare. De 5 ani, în fiecare an mă gândesc să mă las și de fiecare dată continui. De data asta însă nu voi mai merge. Să predea la clasă Boc și Băsescu pe salariile neînsemnate – 25%! Să predea toți miniștrii învățământului postdecembriști, care au distrus acest sistem! Să predea ei după proasta programă ,,care este”, după proastele manuale alternative ,,care nu este”, după legea și regulamentele din învățământ ,,care este tâmpite”, motiv pentru care școala românească scoate – și oameni deștepți, de obicei autodidacți, dar și mulți tâmpiți!
Refuz să mai duc în spate neplătit sistemul public de învățământ, să fac muncă voluntară la școală în folosul unei comunități care nu-i vede folosul și însemnătatea. Învățământul românesc e un sistem ruinat ce scoate minți ruinate… sau tâmpite (după cum spunea ,,intelectualul” nostru președinte ce tocmai a primit un vot de blam de la 7 milioane și-un pic de români). Dar adevărații tâmpiți nu sunt cei scoși de școală, ci aceia care generează sistemul, adevărații tâmpiți sunt cei de la vârf! Peștele de la cap se-mpute iar eu m-am săturat să lucrez într-un pește împuțit! Decât profesor, mai bine…nu!

luni, 27 august 2012

Nunta la moldoveni

luni, 9 iulie 2012

Alin Fumurescu-Dor de Romania

Alin Fumurescu - 
 
Biografie :Pana acum am facut medicina, am condus sau/si colaborat la mai multe publicatii - NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, ma tarasc prin pesteri, am scris piese de teatru (una jucata laTeatrul National Tg-Mures), merg la pescuit, am terminat Filosofia, doua masterate in Stiinte Politice(unul in Franta, celalalt in USA), am explorat un afluent necartat al Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar cand ma satur de stat pe canapea ma catar pe munti sau lesin de caldura prin desert. Habar nu am ce voi face in continuare...
 

 
Dor de Romania?!? - un text care doare

 
Autor: Alin Fumurescu - preda filosofie politica la Indiana University-Bloomington (deocamdata)
 

 
Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce
 în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti - ca şi mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului
 şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun
 ucigaşă, cu "gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi,
 gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond,
 asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru
 comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist,
 iată visul ce merită visat!. Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi
 fac ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în
 dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

 Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care "se descurcă" e mereu grăbită,
 repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care "e bine şi aşa", se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adînci, bărbaţii - aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

 De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei
 înşişi. Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare. Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

 Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor
 naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor.
 Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi.
 Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

 Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu
 cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic
 îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase.
 Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citateaproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît "dincolo" la preţuri mai mari decît "dincolo", la salarii mai mici decît "dincolo".

 Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic
 şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa
 ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau
 mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul.
 Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă
 ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.

 Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că
 "nu e drept". Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala,
 precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora - la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar
 n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

 Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate
 dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim?
 Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne
 poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem,
 concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

 Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au
 fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de
 iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de
 delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa
 acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere),
 îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica
 între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă
 muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al
 propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.
 Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum
 ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

 Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele
 intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.
 A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

 ... impotriva prostiei, zeii insisi lupta in zadar ...